Faceți căutări pe acest blog

joi, 24 mai 2012

Sinucigașii fumează întotdeauna Pall Mall (fragmente)


Cine a tras primul fum? Cine este fără pete pe plămâni să tragă primul fum! Cred că nu există campanie mass-media mai agresivă, la nivel global, decât aceea împotriva tutunului. Până și industria pornografică, care, vorba aceea, ar trebui să promoveze măcar țigara de după, se declară împotrivă. A devenit nu numai incorect politic să fumezi, ci și not cool.
N-o să vă plictisesc cu istoria fumatului de la origini până în prezent. O istorie care s-ar mai putea intitula : Cum un ritual poate trece din registrul sacru în cel profan. Pentru că asta s-a întâmplat: pur și simplu fumatul nu te mai face capabil să intri în legătură cu zeii, ci cu proprii demoni, adevărații zei lăuntrici. Zei pe care îi poți învinge printr-un singur act de voință! Această perspectivă asupra fumatului și a semnificației religioase pe care oamenii i-o conferă am găsit-o în cartea Cum să te lași de fumat nice & easy, care în scurt timp de la apariție a devenit un bestseller în toată lumea. Ce cred eu despre fumat e că fumătorii nu ar trebui uciși pentru simplul motiv că se află deja într-un lent proces de sinucidere.
De ce Pall Mall? Pentru că sunt cele mai bune, nu sunt foarte tari, nici foarte ușoare, sunt doar potrivite pentru o experiență plăcută. Dar alții fumează și Pell Mell, zice Vonnegut, aceia nu se sinucid, aceia sunt deja morți.
Mai bine mi-aș face niște interior mantras în timp ce cobor scările: Îl am pe Murakami în urechi. Și el se gândește la alergat. A fumat 60 de țigări pe zi pe când scria primul roman. Gabriel Garcia Marquez a stat doi ani închis în casă cu o considerabilă cantitate de hârtie și tutun pentru a scrie Veacul de singurătate. Am putea spune că poetul s-a născut pentru a fi inspirat, iar dacă inspirația nu e de ajuns, trebuie să existe o combustie internă și externă care să permită ideii să coboare în mână. Această tipologie umană mi-ar plăcea să o numesc homo tabacitum.
Bokonon spunea de multe ori că timpul este aria circulară a propriei lui inexistențe. Mai pe scurt, oamenii nu ar trebui să ia în considerare acest factor disturbator, ci să fie mai relaxați cu timpul lor și, eventual, să-și aprindă un pall mall light.
Decât să nu ai somn, mai bine dormi toată ziua. Insomniile mi-au răpit și mie unele nopți. Mă simțeam de parcă cineva, intenționat, voia să mă sfârșească. Acea persoană eram eu. Noaptea trecută făcea parte dintr-o altă perioadă a vieții mele. Eram în perioada compensatorie a dormitului până când corpul se satură de la atâta inactivitate și începe să zvâcnească. Cu atât mai mult cu cât astăzi m-am trezit bine dispus. De obicei, după o beție cruntă, cum a fost cea de aseară, mă trezesc mahmur și fără prea mult chef de viață. Astăzi în schimb mi-am început ziua cu o ceașcă mare de cafea și cu un pall mall light, care încă avea gustul viselor.
Apoi mă gândeam la Roșcovan și la bulanul lui nemaipomenit. Gyorg a fost întotdeauna puțin frustrat. Niciodată nu mi-am dat seama de ce. Poate și el mă vede frustrat sau poate ne suspectăm reciproc de frustrare. Oricum ceea ce mi-a atras atenția a fost sinuciderea. Parcă vedeam fereastra de termopan a Politehnicii, etajul șapte, geaca studentului, zborul spre nicăieri. Am să alung aceste imagini cu un nou fum. Am să mă apuc să citesc niște poezii de Rimbaud. Poate mintea se limpezește doar atunci când e supusă unei stări poetice. Sau poate că nu. Stresul este cel care stimulează sau inhibă. Pentru unii e valabil ceea ce pentru alții e complet greșit. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă, iar pentru alții Albert Camus.
Alaltăieri m-am visat cu un al treilea ochi. Eram tot în camera mea și dintr-o dată am simțit o durere acută între sprâncene. După câteva minute nu mai percepeam starea de vis. M-am pomenit în interiorul capului privind prin cercul dintre sprâncene. Eram incredibil de mic, nu prea aveam o senzație corporală. Singura percepție era aceea că eram, de fapt, replica mea infinită. În fiecare cap al fiecărei ființe din mine era deschis un al treilea ochi și la baza fiecărui cerc era un omuleț care avea la rândul lui un altul între sprâncene și așa mai departe. De fiecare dată eram același, nu mai știu la al câtelea eu m-am oprit, dar de îndată ce am făcut acest lucru, poarta circulară a început să se învârtă spre stânga. Când am pășit cu omulețul în afară, m-am sprijinit de propriul nas și am început să-mi explorez fața. Am intrat înapoi în cap, mi-am imaginat că un flux de lumină îmi pătrunde prin creștet, prin creștetul fiecărui omuleț și din el se răsfrânge prin fiecare ochi și iese prin fiecare poartă circulară. Când m-am trezit aveam corpul complet amorțit. Mi-au trebuit câteva minute bune să revin la realitate.
Tutunul ajută mereu atunci când nu ești prea sigur pe ce tărâm te afli. Primul fum te fixează în acestă realitate. La fel și prima gură de cafea. Paradoxal constat acest lucru, deoarece tutunul într-o altă combinație, cum ar fi cea cu alcoolul are un efect invers. Ajută la transcenderea acestei realități într-una mai fluidă sau mai eterală. Ceea ce confirmă faptul că realitatea sau percepția ei este o stare și nu un fapt. Lumea în care trăim este mai puțin solidă decât o piatră, deși lumea conține o groază de pietre. Printre lucrurile cele mai ciudate pe care le observi în vise figurează extrema fragilitate a ființei și, în același timp, indestructibilitatea ei.
Îmi place să ascult Brahms dimineața. Apoi, când soarele începe să-și facă simțită prezența, ascult muzică ambientală. De fapt, ca să încep povestea pachetului de pall mall am nevoie de mult mai multă răbdare și efort constant. Nu e ușor să găsești dată exactă a unui început de suicid colectiv. Pall Mall ca trademark a fost introdus pe piața din Marea Britanie în 1899 de către compania Butler & Butler. Numele brandului a fost preluat după un joc popular din secolul al XVII-lea. Pall vine de la latinescul palla și înseamnă minge, iar mall vine de la malleus, însemnând ciocan. Prin combinația de cuvinte Pall Mall ar însemna ceva în genul footballului sau handballului: minge & ciocan. O viziune istorică destul de comunistă ar putea spune unii, cu precizarea că mingea este un obiect de formă sferică pe când secera, deși are o formă semi-circulară este o unealtă ascuțită folosită pentru retezarea anumitor tulpini de plante. Mingea este simbolul universului ludic. De aceea putem asocia cunoscuta marcă de țigări cu un logo identitar pentru o anumită apartenență la o clasă socială. Dacă lecturăm mai departe în O scurtă istorie a fumatului. Fumuri și obiceiuri de clasă. Mărci identitare, scrisă în 1955 de V.A. Shortstory observăm că, într-adevăr, Pall Mall este prima marcă de țigări „premium” concepută special pentru cea mai înaltă clasă socială.
Aceeași carte ne mai spune și despre anul 1907, unul hotărâtor pentru istoria companiei. Brandul a fost cumpărat de către American Tabacco și folosit pentru a testa diverse inovații în domeniul de profil cum ar fi mărimea „king size”, pentru ca aceasta să devină și mărimea standard. Această marcă de țigări a atins topul popularității, ne spune publicația de profil Smoking Times, în 1960, fiind mai apoi detronată de Winston, după ce, în prealabil, Pall Mall introdusese și un nou standard în domeniu, fiind vorba despre țigările lungi.
În 1994, brandul a fost preluat de către Brown & Williamson Tabacco Corporation, pentru ca, în 2004 această companie să fuzioneze cu R.J. Reynolds Tabacco Company, companie care le produce și în acest moment pentru piața din Statele Unite, iar pe plan internațional aparținând de British American Tabacco.
Un alt aspect important în materie de acest brand este pronunția. Smokers Weekly îl citează pe Kurt Vonnegut cu următoarea declarație: „Marca mea preferată e Pall Mall. Sinucigași autentici cer Pall Mall. Diletanții cer Pell Mell.”
Tot alaltăieri am răsfoit și faimoasa revistă Smokers Digest, unde am citit un articol despre culturile de tutun și despre cum un tratament facial cu frunze proaspete de tutun îți poate revigora tenul și...culmea, te pot ajuta să te lași de fumat. Domnul Smokealeaf, doctor în cigarografie pulmonară a declarat următoarele: „Nivelul de smocherite din sânge crește până la un asemenea grad încât, în loc să îmbătrânească tenul, îl întinerește prin procesul numit osmonicoză. Astfel, frunzele de tutun și planta în sine nu este neapărat dăunătoare, ci felul în care o folosim poate să ducă la sănătate și viață sau înspre cancer și moarte. Alegerea e a dumneavoastă.”
Mai târziu m-am mai uitat o dată la filmul lui Jim Jarmush, Coffe & Cigarettes. Mi-a plăcut atât de mult încât am decis să mă duc să-mi comand o cafea Lavazza și să fumez un Pall Mall lung. Chelnerița a fost atât de drăguță că mi-a lăsat și o mică bucățică de ciocolată. Am sorbit puțin din licoarea amară și am tras un fum adânc în piept. Mă simțeam ca în serialul acela, Seventh Heaven. Apoi m-am oprit. Pentru o secundă întreaga mea identitate se estompase. Toate eșecurile mele aveau acum un înveliș în hârtia subțire a țigării. Pe măsură ce trăgeam din ea, ceea ce știam despre mine că sunt, ardea. La un moment dat a trebuit să o sting și mi-am pierdut conștiința.
M-am trezit după vreo douăzeci sau treizeci de secunde care mi-au părut infinite. Cafeneaua era la fel de goală ca și atunci când am intrat. Ceea ce nu-mi puteam aduce aminte era cum am ajuns aici. De unde am plecat? Cine sunt? Chelnerița discuta ceva cu o prietenă care probabil a venit ca să-i țină de urât. Nu puteam să realizez decât că beam o cafea și că îmi aprindeam o nouă țigară. Ca în filmul lui Jarmush.
Cu două săptămâni înainte, am fost de unul singur la un concert de jazz în Piața Unirii. Atmosfera era caldă, iar senzația de jazz și fum (atât pe scenă și-mprejur, cât și în plămâni) era extraordinar de plăcută. Nu aveam nicio altă treabă pe lume decât să fumez și să ascult muzică. De aceea am venit aici la facultate, ca să mă pot bucura de singurătate. Uneori, de un veac întreg de singurătate.
În apartamentul unde locuiam (nu singur, pentru că nimeni nu-și poate permite să stea singur în chirie) aveam (ca în orice roman al lui Haruki Murakami) o pisică. Semăna cu un tigru și o chema Gâlmă, Gâlmiță, Șosetuță, Lady, Mișcuță sau simplu Pisi. De fiecare dată când pășeam sărea să mă prindă. Așa merg lucrurile.
Mult timp după aceea, chiar m-am visat în fața unui pluton de execuție. Cea mai bună metaforă pe care o pot găsi vieții este omul în fața unui pluton execuție. Este cea mai plină de miez imagine a condiției umane. Cealaltă e tot în cheie marqueziană: aceea a colonelului în labirintul său. Lumea are doar două codițe de care tragem în mod repetat. Una ne duce înapoi, cealaltă înainte. Niciodată nu știm de care coadă tragem. Nu tot timpul mă conformez propriilor opinii. Mai mult, în paragraful următor, presimt că mă voi contrazice.
Poate nu am spus îndeajuns: reușeam să mă leg ca atunci când fierbi repede un cartof ca să nu ți se taie maioneza. Eram maioneză în devenire. Plutonul de execuție avea doar o fascinație absurdă asupra mea. Nu am stat niciodată în fața a cinci soldați înarmați cu glonțul pe țeavă, gata-gata să-mi vină de hac. De fapt, n-am fost niciodată aproape de moarte. Decât atunci, când mic copil, am alunecat de pe sanie pe asfaltul acoperit de un strat destul de solid de gheață și am strigat: „Mor! Mor!”. Aici taică-meu a început să râdă copios și m-a salvat din brațele tragediei.
Poate că am cearcăne acum sau poate nu am ce face. Oricum ai lua-o, tot nu se leagă. A scrie un roman, spune Bokonon, e ca și cum ai face o maioneză, poate să-ți iasă, poate să ți se taie. Până acum am introdus toate ingredientele: discuția din bar, gândurile mele despre tâmpenii care nu au nimic în comun cu adevăratul subiect al cărții, detaliile despre sinucigaș și inevitabilele țigarete Pell Mell, ostile sănătății oricui.
Acum stau în fotoliu și-mi imaginez exact conversația de la geam: săritura în aer, lungimea ultimei respirații, ultimele gânduri. Apoi trecerea înapoia trupul, despărțirea de celule, descoperirea unei alte vieți, a unei alte situații înafară de incomunicabila și încarcerabila realitate.
A trebuit să-mi aprind repede un Pell Mell, pentru ca imaginea și tristețea să-mi umple gândurile, să-mi pot adânci doar acele imagini care contau cu adevărat: primele secunde de după moarte. E ceva ce mă fascinează atât de tare, încât dacă ar trebui să alerg aș face-o la o foarte mare depărtare de Pământ.
Singurele țigări care se pot compara cu Pell Mell sunt Winston Lights. De altfel, în 1964, Pell Mell a și fost detronat de pe poziția întâi în topul vânzărilor de către Winston. Mă întreb acum, pe măsură ce mă îndrept mai adânc în sinucigaș, ce marcă de țigări fuma? Cum a fost pentru el ultimul fum? Cât de irespirabilă i se părea viața? Cât este de corect politic să te sinucizi în zilele noastre? Dacă cel care se sinucide aparține unei minorități, nu este acesta un rasist?
Dacă vrem să dăm culoare vremurilor, vom putea aborda următoarea chestiune. Vreau să cred că nicăieri în lume nu mai există un astfel de sinucigaș ca al meu. Sinucigașul meu fumează Pall Mall și se numește Albert.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu