Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 29 mai 2013

Sinucigașii fumează întotdeauna Pall Mall (fragment din contracapitolul 8)

[Miezul ei]*

Era deschisă. Zăcea întinsă într-un coşciug de lemn, vertical şi sprijinit de perete. Ochii ei
închişi şi blânzi încă mai simulau o prezenţă. Eram mut de singurătate. Acolo eram înconjurat de
babe ce păreau ofilite dinăuntru, care doar murmurau ceva în gând. Îi mai ating părul o ultimă
dată, apoi cartilajul urechii, o mai sărut din amintire. Îmi aplec ochii spre podea. Dau să mă duc
pe ultimul ei fir de viaţă. Pe străpungerea din podea. Îi găsesc bărbatul, omul negru, ce-a răsărit
printre imaginile mele dilatate. Era un om înalt, bine făcut, cu părul foarte lung şi cu o barbă
neagră. Nimic din el nu sugera vreo sensibilitate, ci, mai degrabă, o instinctualitate. Era însă naiv,
creierul plat mai făcea din când în când acoperiş, mai dinamita frigul din încăpere. O găsesc
moartă, în casa mea. În acest sicriu aşezat, în mod ciudat, vertical. E mai mult verde. Dar un verde
integrat oarecum unei naturi.
Cad în podea, în crăpătura ei, până ce vânez un cerb. Un sacrificiu nocturn, o bulă albastră
pentru clipele de pe urmă. Mă întreb dacă mă voi scufunda cu totul, dacă voi deveni captivul
câtorva imagini, câtorva sunete ce se răsfiră prin trupul ei. Avea cântec, acum marea e ruptă în
bucăţi la soare. Întind braţul, iar buzele ei mă cheamă de undeva, dintr-un dincolo ce se
construieşte din vreascuri abandonate, din undiţe lăsate la aşteptare, din luntre părăsite şi iubiri
puse la păstrare în borcanele de dulceaţă ale mamei. Aceeaşi figură se întoarce şi răspândeşte în
ea, clopotul de sticlă ce prăjeşte cu un fel de vară toate clipele, toate fotografiile învechite, atinse
de vreme.
Când o visez, mi se umple retina de depărtare, de o sforţare de a anula distanţele dintre
imagine şi privire. Acum stau în această umbră, în această cameră cu pereţii goi, scorojiţi de
vopsea. Mă întorc de pe-o parte pe alta a patului. E un uşor urcuş spre realitate, spre zona ei
misterioasă, spre câmpul liniştit ce-l înconjoară cu respiraţia ei. O văd după garduri de lemn,
furişându-se mereu, alergând ca o fetiţă.
Dispare. Faţa ei se umple de grimase pierdute. Îi ascult ultimul sâsâit, apoi mă plec spre
râul ce avea să-l stârpe. E mult albastru în funinginea ei. Tăcută şi tristă se întoarce spre zăpadă.
Acolo îşi împreunează mâinile spre zbor. Îmi ţine o ultimă trestie în sân. O rupe, o strânge prea
aproape de vene.
Sunt părţi din soare care întunecă privirea, sunt încă capitonat de veghe. Mi-e astăzi clipa
prea moale ca să distilez starea de umbră concentrată pe acest vag, dar concentrat moment.
Crusta ei încerc să o gust, să-i sorb acea substanţă din care e plămăduită, să-i amestec în cafea,
să-i străpung oarecum pojghiţa subţire, să o regăsesc în natura ei de altădată.

*fragment in stilul meu de altădată

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu